Parastasul, rugăciunea pentru cei adormiţi

În Biserica Ortodoxă, termenul parastas are mai multe înţelesuri. Prin acest cuvânt se înţelege atât slujba de pomenire pentru credincioşii trecuţi la cele veşnice, cât şi agapa sau masa creştinească organizată de membrii familiei celor răposaţi. Prin parastase, credincioşii împreună cu preoţii slujitori mijlocesc la Dumnezeu iertarea păcatelor celor adormiţi, rugându-se pentru odihna sufletelor lor. Parastasele devin astfel căi de binefacere spirituală, dar şi socială. La agapele amintite mai sus sunt invitaţi de regulă rudele celor adormiţi, prietenii, precum şi cunoscuţii celor trecuţi în veşnicie. Imaginea creată de aceste mese (numite în unele locuri praznice, pomeni sau pomeniri) este una a întregirii familiei respective, creându-se o plăcută atmosferă de împreună-lucrare pentru cel răposat. Însă milostenia săvârşită cu aceste prilejuri nu trebuie să se transforme în obligaţii sau forme lipsite de trăire religioasă, ci, dimpotrivă, aspectul duhovnicesc nu trebuie relativizat.

Persoanele invitate la agapa parastasului trebuie să fie unele cu-adevărat modeste din punct de vedere social, astfel încât binefacerea să-şi aducă efectul scontat. Dacă există anumite nelămuriri despre modul în care se pot organiza rânduielile legate de aceste mese, preoţii pot oferi credincioşilor alte căi prin care milostenia săvârşită cu această ocazie va ajunge la cei ce au cu-adevărat nevoie. De exemplu, preoţii pot propune respectivelor familii ca mesele să fie organizate într-una din anexele bisericilor (numite case praznicar), iar la acestea să fie chemaţi credincioşii ce ajută constant biserica la anumite lucrări de reparaţie, reconstrucţie, consolidare sau întreţinere. În acest scop se pot stabili anumite zile (de pildă înainte de hramul respectivei biserici, înaintea unui eveniment important din viaţa comunităţii sau pur şi simplu pentru a înfrumuseţa spaţiul eclesial şi construcţiile anexe) când credincioşii se pot mobiliza pentru împlinirea unei fapte bune comune, benevole.După ce respectivele activităţi au fost întreprinse, credincioşii participanţi vor fi invitaţi la agapa parastasului. În acest mod se va îmbina cu succes munca cu rugăciunea, se va stimula activitatea de voluntariat, creându-se şi solidificându-se un nucleu activ al parohiei. Pe de altă parte, preoţii pot furniza familiilor doritoare anumite informaţii în legătură cu credincioşii nevoiaşi ai parohiei, spre care să se îndrepte milostenia din ziua organizării parastaselor pentru cei adormiţi. 

O situaţie ce poate să pară la prima vedere destul de comică evidenţiază o sincopă gravă a laturii religioase manifestate de către unii credincioşi ce exagerează în mod conştient sau nu legătura lor cu animalele de companie îndrăgite uneori până la idolatrie. De la început trebuie subliniat faptul că Biserica nu are şi nici nu trebuie să aibă în cadrul ei slujbe speciale sau pomeniri dedicate vieţuitoarelor de companie din viaţa credincioşilor. Biserica întemeiată prin jertfa omenească a Mântuitorului de pe Golgota a fost rânduită pentru ca oamenii să se învrednicească şi să beneficieze de efectele ei, şi nu animalele. Aceasta pentru că animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu, creaţie ce a fost făcută pentru om. Cartea Facerii oglindeşte acest lucru în capitolul doi, unde se evidenţiază faptul că Adam dăruieşte nume vieţuitoarelor pentru ca acestea să-i slujească omului, să fie sub stăpânirea sa. Oricât de mare ar fi ataşamentul faţă de un animal de companie, Biserica nu admite pomenirea acestuia în cadrul slujbelor şi mai ales la Sfânta Liturghie. Ca argument, pe lângă faptul că slujbele au fost rânduite pentru oameni, punctul de vedere ortodox despre starea sufletelor animalelor este lămuritor: sufletele lor sunt muritoare, spre deosebire de cele ale oamenilor care le-au primit prin suflare dumnezeiască.

Aşadar, nu există nici o raţiune care să alimenteze un astfel de obicei manifestat în special de credincioşii ce îşi petrec viaţa foarte aproape de unele animale de companie, pe care le îndrăgesc habotnic. Aceasta nu însemnă că Biserica ignoră ajutorul oferit oamenilor de către unele vieţuitoare, dar de aici şi până la pomenirea acestora la sfintele slujbe este cale lungă. Omul reprezintă cheia spre care Biserica îşi centrează slujbele sale şi prin care credinciosul primeşte Harul dumnezeiesc ce se revarsă şi în locul unde el îşi petrece viaţa. Iată că o împărtăşire indirectă, firească, a Harului divin există datorită faptului că omul este legat prin natură de Creaţie cu tot ceea ce conţine ea: vegetaţie sau animale. Dar de aici şi până la sacrilegiul de a avea îndrăzneala ca animalele să fie pomenite la slujbe, credinţa autentică se pierde, dizolvându-se în nuanţe păgâne ce-l depărtează pe credincios de la credinţa în Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. 

Zile în care nu se fac parastase:

-  În toate duminicile de peste an

- In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului (25 decembrie-6 ianuarie); 

- De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor; 

- Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;

- La praznicele imparatesti sau sarbatori mari;

- In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.