Lăcomia pântecelui

Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.

Hrana întreţine viaţa biologică. Dumnezeu a rânduit ca omul să se hrănească pentru a înţelege că nu are viaţă în sine ci trebuie să o primească din afară. Pâinea, hrana nu are nici ea viaţă în sine ci este doar o imagine a hranei celei adevărate: Cuvântul lui Dumnezeu. Dar "diavolul a reuşit să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine, făcând din aceasta urmarea unui adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei, al medicinii" (Alexander Schmemann). 

Din cauza lacomiei apar neintelegerile, dusmaniile, certurile, banuielile si chiar uciderile. Lacomia manifesta o dorinta dezordonata de a avea, fara o reala necesitate. Poate sa existe dorinta de a fi oameni „de top“, dar asta nu mantuieste.Pacatul lacomiei este atotprezent. Avem show-uri culinare televizate din care aflam nu cat trebuie sa mancam, ci cat de multe sunt de mancat. Numai aperitivul ajunge sa-i rapeasca omului cateva ceasuri si asta pentru ca la un aperitiv intalnesti salata boeuf, slanina, branza, zacusca, salamul, racitura, icrele, carnaciorii ...

Daca Mantuitorul ne-a invatat sa luam seama la pasarile cerului pentru a scapa de grija hranei, "ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Cel ceresc le hraneste” (Matei 6, 26), tot la pasari trebuie sa privim si atunci cand vorbim despre necesitatea lepadarii lacomiei - nicio pasare nu-si face doua cuiburi.

   În inima lacomilor se misca visuri cu mâncaruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecata si de chinuri

Este nevoie de multa vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stapânire pe ea îsi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihanirea cea deplina.

  La cei din lume radacina tuturor relelor este iubirea de arginti, iar la calugari  lacomia pântecelui.

      Daca lacomia pântecelui sta în aceea ca cel stapânit de ea se sileste pe sine sa manânce chiar satul fiind, înfrânarea consta când chiar flamând fiind, omul îsi stapâneste firea sa vinovata.

Luminată de Evanghelia lui Hristos, Biserica, de-a lungul veacurilor, i-a îndemnat pe împăraţii, regii şi domnitorii creştini să facă milostenie. De pildă, la Bizanţ, în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos, împăratul vizita căminele de bătrâni, bolnavi şi săraci, iar apoi oferea bani mulţi Bisericii pentru ca aceasta să organizeze opera filantropică sau caritabilă pentru cei nevoiaşi. Tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română i-a îndemnat pe domnitori, voievozi, boieri şi pe toţi oamenii înstăriţi să facă milostenie, să îi ajute pe cei săraci, întrucât Însuşi Hristos Domnul vine în mod tainic prin ei spre noi. Astfel, în Ţările Române, primele bolniţe sau spitale, cămine de bătrâni, orfelinate şi case pentru pelerini au fost organizate de Biserică adesea cu sprijinul creştinilor bogaţi şi milostivi.  

Deşi pentru monahi votul sărăciei de bunăvoie este o regulă, Biserica nu propovăduieşte totuşi sărăcia ca fiind un ideal şi pentru credincioşii mireni, ci îi îndeamnă pe toţi să practice milostenia sau ajutorarea săracilor, adică din darurile pe care le primesc de la Dumnezeu şi le înmulţesc prin muncă să ofere şi celor ce au mare nevoie de ajutor. Pe de altă parte, Biserica nu consideră sărăcia materială a omului ca fiind o stare de disperare, ci îndeamnă pe săraci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogăţire spirituală, prin rugăciune şi smerenie, prin cuvânt bun şi faptă bună, prin hărnicie şi speranţă.

În concluzie, Biserica ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai mult sufleteşte sau duhovniceşte, prin credinţă, bunătate sufletească şi fapte bune, unind postul cu rugăciunea şi cu milostenia, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!