Lăcomia pântecelui

Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.

Hrana întreţine viaţa biologică. Dumnezeu a rânduit ca omul să se hrănească pentru a înţelege că nu are viaţă în sine ci trebuie să o primească din afară. Pâinea, hrana nu are nici ea viaţă în sine ci este doar o imagine a hranei celei adevărate: Cuvântul lui Dumnezeu. Dar "diavolul a reuşit să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine, făcând din aceasta urmarea unui adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei, al medicinii" (Alexander Schmemann). 

Din cauza lacomiei apar neintelegerile, dusmaniile, certurile, banuielile si chiar uciderile. Lacomia manifesta o dorinta dezordonata de a avea, fara o reala necesitate. Poate sa existe dorinta de a fi oameni „de top“, dar asta nu mantuieste.Pacatul lacomiei este atotprezent. Avem show-uri culinare televizate din care aflam nu cat trebuie sa mancam, ci cat de multe sunt de mancat. Numai aperitivul ajunge sa-i rapeasca omului cateva ceasuri si asta pentru ca la un aperitiv intalnesti salata boeuf, slanina, branza, zacusca, salamul, racitura, icrele, carnaciorii ...

Daca Mantuitorul ne-a invatat sa luam seama la pasarile cerului pentru a scapa de grija hranei, "ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Cel ceresc le hraneste” (Matei 6, 26), tot la pasari trebuie sa privim si atunci cand vorbim despre necesitatea lepadarii lacomiei - nicio pasare nu-si face doua cuiburi.

   În inima lacomilor se misca visuri cu mâncaruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecata si de chinuri

Este nevoie de multa vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stapânire pe ea îsi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihanirea cea deplina.

  La cei din lume radacina tuturor relelor este iubirea de arginti, iar la calugari  lacomia pântecelui.

      Daca lacomia pântecelui sta în aceea ca cel stapânit de ea se sileste pe sine sa manânce chiar satul fiind, înfrânarea consta când chiar flamând fiind, omul îsi stapâneste firea sa vinovata.

Luminată de Evanghelia lui Hristos, Biserica, de-a lungul veacurilor, i-a îndemnat pe împăraţii, regii şi domnitorii creştini să facă milostenie. De pildă, la Bizanţ, în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos, împăratul vizita căminele de bătrâni, bolnavi şi săraci, iar apoi oferea bani mulţi Bisericii pentru ca aceasta să organizeze opera filantropică sau caritabilă pentru cei nevoiaşi. Tot aşa şi Biserica Ortodoxă Română i-a îndemnat pe domnitori, voievozi, boieri şi pe toţi oamenii înstăriţi să facă milostenie, să îi ajute pe cei săraci, întrucât Însuşi Hristos Domnul vine în mod tainic prin ei spre noi. Astfel, în Ţările Române, primele bolniţe sau spitale, cămine de bătrâni, orfelinate şi case pentru pelerini au fost organizate de Biserică adesea cu sprijinul creştinilor bogaţi şi milostivi.  

Deşi pentru monahi votul sărăciei de bunăvoie este o regulă, Biserica nu propovăduieşte totuşi sărăcia ca fiind un ideal şi pentru credincioşii mireni, ci îi îndeamnă pe toţi să practice milostenia sau ajutorarea săracilor, adică din darurile pe care le primesc de la Dumnezeu şi le înmulţesc prin muncă să ofere şi celor ce au mare nevoie de ajutor. Pe de altă parte, Biserica nu consideră sărăcia materială a omului ca fiind o stare de disperare, ci îndeamnă pe săraci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogăţire spirituală, prin rugăciune şi smerenie, prin cuvânt bun şi faptă bună, prin hărnicie şi speranţă.

În concluzie, Biserica ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai mult sufleteşte sau duhovniceşte, prin credinţă, bunătate sufletească şi fapte bune, unind postul cu rugăciunea şi cu milostenia, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!

 

Parastasul, rugăciunea pentru cei adormiţi

În Biserica Ortodoxă, termenul parastas are mai multe înţelesuri. Prin acest cuvânt se înţelege atât slujba de pomenire pentru credincioşii trecuţi la cele veşnice, cât şi agapa sau masa creştinească organizată de membrii familiei celor răposaţi. Prin parastase, credincioşii împreună cu preoţii slujitori mijlocesc la Dumnezeu iertarea păcatelor celor adormiţi, rugându-se pentru odihna sufletelor lor. Parastasele devin astfel căi de binefacere spirituală, dar şi socială. La agapele amintite mai sus sunt invitaţi de regulă rudele celor adormiţi, prietenii, precum şi cunoscuţii celor trecuţi în veşnicie. Imaginea creată de aceste mese (numite în unele locuri praznice, pomeni sau pomeniri) este una a întregirii familiei respective, creându-se o plăcută atmosferă de împreună-lucrare pentru cel răposat. Însă milostenia săvârşită cu aceste prilejuri nu trebuie să se transforme în obligaţii sau forme lipsite de trăire religioasă, ci, dimpotrivă, aspectul duhovnicesc nu trebuie relativizat.

Persoanele invitate la agapa parastasului trebuie să fie unele cu-adevărat modeste din punct de vedere social, astfel încât binefacerea să-şi aducă efectul scontat. Dacă există anumite nelămuriri despre modul în care se pot organiza rânduielile legate de aceste mese, preoţii pot oferi credincioşilor alte căi prin care milostenia săvârşită cu această ocazie va ajunge la cei ce au cu-adevărat nevoie. De exemplu, preoţii pot propune respectivelor familii ca mesele să fie organizate într-una din anexele bisericilor (numite case praznicar), iar la acestea să fie chemaţi credincioşii ce ajută constant biserica la anumite lucrări de reparaţie, reconstrucţie, consolidare sau întreţinere. În acest scop se pot stabili anumite zile (de pildă înainte de hramul respectivei biserici, înaintea unui eveniment important din viaţa comunităţii sau pur şi simplu pentru a înfrumuseţa spaţiul eclesial şi construcţiile anexe) când credincioşii se pot mobiliza pentru împlinirea unei fapte bune comune, benevole.După ce respectivele activităţi au fost întreprinse, credincioşii participanţi vor fi invitaţi la agapa parastasului. În acest mod se va îmbina cu succes munca cu rugăciunea, se va stimula activitatea de voluntariat, creându-se şi solidificându-se un nucleu activ al parohiei. Pe de altă parte, preoţii pot furniza familiilor doritoare anumite informaţii în legătură cu credincioşii nevoiaşi ai parohiei, spre care să se îndrepte milostenia din ziua organizării parastaselor pentru cei adormiţi. 

O situaţie ce poate să pară la prima vedere destul de comică evidenţiază o sincopă gravă a laturii religioase manifestate de către unii credincioşi ce exagerează în mod conştient sau nu legătura lor cu animalele de companie îndrăgite uneori până la idolatrie. De la început trebuie subliniat faptul că Biserica nu are şi nici nu trebuie să aibă în cadrul ei slujbe speciale sau pomeniri dedicate vieţuitoarelor de companie din viaţa credincioşilor. Biserica întemeiată prin jertfa omenească a Mântuitorului de pe Golgota a fost rânduită pentru ca oamenii să se învrednicească şi să beneficieze de efectele ei, şi nu animalele. Aceasta pentru că animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu, creaţie ce a fost făcută pentru om. Cartea Facerii oglindeşte acest lucru în capitolul doi, unde se evidenţiază faptul că Adam dăruieşte nume vieţuitoarelor pentru ca acestea să-i slujească omului, să fie sub stăpânirea sa. Oricât de mare ar fi ataşamentul faţă de un animal de companie, Biserica nu admite pomenirea acestuia în cadrul slujbelor şi mai ales la Sfânta Liturghie. Ca argument, pe lângă faptul că slujbele au fost rânduite pentru oameni, punctul de vedere ortodox despre starea sufletelor animalelor este lămuritor: sufletele lor sunt muritoare, spre deosebire de cele ale oamenilor care le-au primit prin suflare dumnezeiască.

Aşadar, nu există nici o raţiune care să alimenteze un astfel de obicei manifestat în special de credincioşii ce îşi petrec viaţa foarte aproape de unele animale de companie, pe care le îndrăgesc habotnic. Aceasta nu însemnă că Biserica ignoră ajutorul oferit oamenilor de către unele vieţuitoare, dar de aici şi până la pomenirea acestora la sfintele slujbe este cale lungă. Omul reprezintă cheia spre care Biserica îşi centrează slujbele sale şi prin care credinciosul primeşte Harul dumnezeiesc ce se revarsă şi în locul unde el îşi petrece viaţa. Iată că o împărtăşire indirectă, firească, a Harului divin există datorită faptului că omul este legat prin natură de Creaţie cu tot ceea ce conţine ea: vegetaţie sau animale. Dar de aici şi până la sacrilegiul de a avea îndrăzneala ca animalele să fie pomenite la slujbe, credinţa autentică se pierde, dizolvându-se în nuanţe păgâne ce-l depărtează pe credincios de la credinţa în Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. 

Zile în care nu se fac parastase:

-  În toate duminicile de peste an

- In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului (25 decembrie-6 ianuarie); 

- De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor; 

- Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;

- La praznicele imparatesti sau sarbatori mari;

- In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.    

Credinta mântuitoare

Cum să le aratăm sectarilor că a lor credinţă nu este mântuitoare?

Pe sectari să-i întrebaţi unde sunt sfinţii, facătorii de minuni şi cuvioşii lor? Nu sunt nicăieri şi nici nu pot fi; sectarii nu îi recunosc şi prin acest lucru dovedesc ca a lor credinţă nu este sfântă, pentru că nu zămisleşte sfinţi, nu îi sfinţeşte pe oameni; nu este făcătoare de minuni, pentru că nu are făcători de minuni; nu este mântuitoare, pentru că pe nimeni nu l-a făcut cuvios; nu este a lui Hristos, pentru că nu este întemeiata pe crucea lui Hristos.

Toate aceste credinţe sectare au apărut din împotrivirea faţă de Biserica lui Hristos, din mândria minţii: oamenii, în rătăcirea lor, îşi închipuie că ei înţeleg şi explică Evanghelia lui Hristos mai bine şi mai corect decât însăşi Biserica lui Hristos.

Se întâmplă se ne vină dorinţa de a ne ruga pentru cineva. Ce înseamnă acest lucru?

Când îţi vine dorinţa de a te ruga pentru cineva înseamnă că Însuşi Domnul voieşte să miluiască acel suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale.

De ce se întâmplă ca în timpul nevoinţelor noastre duhovniceşti să nu existe pace sufletească şi sufletul să fie abătut?

Unii oameni au îmbătrânit în nevoinţe, dar smerenia nu au învăţat-o şi nu pot înţelege de ce nu le este bine, de ce nu au pace şi de ce le este sufletul abătut. 

 (1.000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească, alcătuite pe baza operelor Sf. Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe).

Despre dragoste şi prietenie

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu să aibă nevoie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenta sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale.

La fel şi negustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n’ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n’ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n’a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult : chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

„Chiar daca mi-asi împărţi averea mea şi mi-aşi da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragoste nu am, nici un folos nu am” (I Corinteni, XIII, 3).

Dacă vrei să afli ce armă preţioasă este dragostea pentru fraţi, — chiar dacă ei ar fi necredincioşi — şi purtarea liniştită, blândă şi omenoasă, ascultă ce spune acelaşi fericit apostol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi judecat de un judecător necredincios : „Mă socotesc fericit că am să fiu judecat de tine!” (Faptele Apostolilor, XXVI, 2).

Pavel n’a spus aceste cuvinte ca să-l linguşească — ferească Dumnezeu ! — ci a voit să-l câştige prin bunătatea sa. De aceea în parte l-a şi câştigat: cel care mai nainte era, socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător ; iar acesta, fiind doborît, mărturiseşte în faţa tuturor cu strălucită voce biruinţa zicând : „Aproape că m’ai convins ca să ma fac creştin!” Şi iată ce răspunde Pavel : „M-aşi ruga să ajungi ceea ce sânt eu,nu numai tu, dar şi toţi cei de faţă” (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29).

Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !”

Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

După cum sufletul fără trup şi trupul fără suflet nu formează omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste faţă de Dumnezeu dacă nu este însoţită de dragostea faţă de aproapele.

Vrei să ajuţi pe cineva? Nu te împiedec! Fă-o însă fără să păgubeşti sau să superi pe altul! Ne-au fost daţi învăţători nu ca sa ne războim unii cu alţii, ci ca să ne unim unii cu alţii.

Acela ţi-e prieten şi om cu dragoste şi grijă de tine, care te laudă când ai săvârşit o fapta buna si te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duşman nu-l primesc nici când mă laudă ; prietenului, însă, îi dau dreptate şi când mă mustră. Vrăjmaşul, chiar dacă mă iubeşte, îmi este neplăcut : prietenul, chiar dacă mă răneşte, îmi face plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sunt ranele prietenului decat sarutările de bună voie ale duşmanului” (Proverbe, XXVII, 6).

Niciodată nu se vor minuna atat de mult păgânii şi necredincioşii de tine, chiar dacă ai face minuni, chiar dacă ai învia morţii, chiar dacă ai săvârşi orice altă faptă mare, cât se vor minuna de tine când vor vedea că felul tău de a fi este liniştit, blând si paşnic.

Aşa dar pentru că dragostea este creatorul virtuţii, să o sădim cu foarte multă grijă şi stăruinţă în sufletele noastre, ca să ne dea mul¬te bunătăţi şi să avem necontenit din belşug rodul ei, care înfloreşte totdeauna şi nu se veştejeste niciodată. In chipul acesta vom dobândi bunătăţile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, şi Tatălui împreună cu Sfântul şi Bunul Duh, slava în vecii vecilor. Amin.

Astăzi este prima zi din Postul Crăciunului

Urcuşul spre marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos a început. Timp de 40 de zile ne vom nevoi cu postul şi rugăciunea pentru a învinge păcatele şi patimile. Nu este un post greu şi aspru, precum cel al Paştelui, ci unul mai uşor, cu dezlegări la untdelemn, vin şi peşte. 

Postul Crăciunului este asemănător cu Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Biserica stabilind anumite rânduieli pe care le găsim consemnate în pravilele bisericeşti. Postul în mănăstiri este mult mai aspru. Lunea, miercurea şi vinerea se posteşte până la ceasul al noulea, adică în jur de ora trei-patru după-amiază. După aceea se consumă mâncare uscată (pâine, covrigi, fructe, poame, turte, seminţe) şi legume fierte, dar fără untdelemn. În zilele de marţi şi joi se pot consuma legume şi zarzavaturi fierte, la care se adaugă şi puţin untdelemn. De asemenea, regulile din pravile prevăd şi posibilitatea de a consuma vin. Iar în zilele de sâmbătă şi duminică, aşa cum apare şi în calendarul de perete, se poate consuma şi peşte, dar până la 20 decembrie, atunci când postul începe să devină mai aspru. "Dacă în zilele acestui post cade o sărbătoare a unui sfânt mai important, denumit, după rânduiala tipiconală, "cu doxologie mare" (se referă la cântarea de la sfârşitul Utreniei), atunci se face dezlegare la peşte, untdelemn şi vin, dar dacă pică în zilele de miercuri şi vineri, atunci se face dezlegare numai la untdelemn şi vin, peştele fiind interzis, şi se mănâncă o singură dată pe zi. Mai este o regulă specială pentru această perioadă. Dacă în zilele de miercuri şi vineri cade o sărbătoare a unui sfânt cu priveghere, cum ar fi Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, sau o sărbătoare care este hramul bisericii de care aparţinem, în aceste zile se face dezlegare la peşte, untdelemn şi vin. La acestea se adaugă sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, care întotdeauna este cu dezlegare de peşte, untdelemn şi vin, fiind praznic împărătesc".

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1956, a luat câteva măsuri de îndulcire a postului, printre care şi câteva privitoare la Postul Naşterii Domnului. "Copiii până în 7 ani sunt scutiţi de obligaţia postului; cei cu vârste între 7 şi 12 ani, ca şi credincioşii maturi bolnavi, pot să postească numai prima şi ultima săptămână din cele 40 de zile cât durează postul. Şi mai există o derogare pentru copiii suferinzi peste 7 ani şi bolnavi, care pot consuma peşte, icre, ouă, lapte şi brânză. Dacă sunt unii mai râvnitori şi vor să postească, o pot face numai dacă postul acesta nu agravează boala." În nici un caz nu se va consuma carne.

 Postul Naşterii Domnului este un post vechi, care se ţine de la începutul vieţii bisericeşti, dar care a fost menţionat abia în secolele IV-V de către Fericitul Augustin şi alţi scriitori bisericeşti. Abia din anul 1166 este stabilit definitiv de către un sinod local de la Constantinopol condus de patriarhul Luca Chrysoverghis..În post, nunţile se pot face doar cu binecuvântarea ierarhului locului, pentru motive bine întemeiate. În acest caz nunta se face în casă, cu mâncare de post, fără băuturi ameţitoare şi bineînţeles fără lăutari şi muzică. Acest fel de nuntă are loc doar în cazuri extreme, când cineva este obligat să o facă.

Învăţături despre rugăciune

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este o puternică legăturăîntre om şi Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc şi trupesc, e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăţia lui Dumnezeu, la ceruri, e cale la viaţă, la fericirea vremelnică şi veşnică.
Cultul interior şi exterior, particular şi public, pe care  noi oamenii suntem datori a-l face întodeauna înaintea lui Dumnezeu, îl manufestăm prin facerea sfintelor rugăciuni şi slujbe. Prin aceasta, noi lăudăm pe Dumnezeu, ne bucurăm  de binefacerile Lui, îl slăvim, îi mulţumim şi arătându-i recunoştinţa noastră pentru bogăţiile cu care ne-a împodobit, ne închinăm Lui, în orice vreme şi în orice loc. Prin rugăciune noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace şi har, ştiind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic ( Ioan15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh şi adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu.
În viaţa viitoare toţi care ne vom învrednici  a deveni moştenitori ai Raiului, vom sta veşnic de vorbă cu Dumnezeu, ca Îngerii din ceruri.
Un învăţat a pus odată  o întrebare într-o revistă ştiinţifică: care oameni şi care popoare ar avea mâinile cele mai lungi? S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinile cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit, alţii că hoţii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat, care zice aşa:
-Eu cred că mâinile cele mai lungi, le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mainile acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pildă, şi Ilie Proorocul, acre şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iarăşi l-a descuiat prin rugaciune.....
Acest minunat răspuns să ne fie şi nouă de învăţătură.  Amin

Slujba Sf. Liturghii, vohodul mic

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Originar dintr-unul din cele mai importante oraşe ale Imperiului Bizantin, Antiohia, bogată în bani şi cultură, creştină, dar şi păgână, Sfântul Ioan Gură de Aur a studiat retorica în a doua jumătate a secolului al IV-lea, după care a îmbrăţişat cariera eclesiastică. Dacă Augustin de Hipona marchează într-un anumit mod un nou început în patristica latină, Sfântul Ioan, preot la Antiohia şi patriarh la Constantinopol, iese în evidenţă în patristica de limbă greacă ca maestrul predicii în Răsăritul creştin. Deşi geniul său oratoric gusta mai puţin speculaţiile originale, Sfântul Ioan Hrisostom a predicat timp de peste 20 de ani din viaţa sa, dând dovadă de o personalitate duhovnicească întotdeauna plină de viaţă şi deschisă credincioşilor săi.

Cărţile sapienţiale în predica Sfântului Ioan

Mai mult predicator decât teolog, mai puţin teoretician decât moralist, aceasta este părerea cea mai des întâlnită cu privire la profilul Sfântului Ioan Gură de Aur, spusă nu fără o indulgenţă uşor dispreţuitoare. Un cititor fervent al operei sale ar trebui să muncească intens împotriva acestei opinii şi să demonstreze că Ioan Hrisostom este în acelaşi timp şi moralist, şi teolog. El însuşi a zis într-o predică la Faptele Apostolilor: "Vă rog şi vă implor chiar, nu doar de a veghea ca să vă adunaţi în biserică, ci de a găsi, intrând înăuntrul vostru, un leac împotriva patimilor de care suferă fiecare; chiar dacă voi nu primiţi acest leac de la noi, veţi afla în Scripturi ceva asemănător. De exemplu, este cineva dintre voi mânios? Să se aplece asupra Scripturilor şi va găsi tot ce va avea nevoie, fie sub forma unei pilde, fie sub forma unui sfat".

Noi ştim cu ce predilecţie Sfântul Ioan a povestit istoria lui Avraam, a lui Iacob sau Iosif şi ale altora, cu un conţinut mai puţin pilduitor, căci trebuie să învăţăm din exemplele bune şi cele rele, de la unii pentru a ne păzi de a le urma, de la alţii pentru a le imita.

Cel mai prodigios predicator din Orient

Lucrărilor sale de început care nu sunt omilii, ci apologii şi scrieri cu caracter moral (Despre feciorie, Către o văduvă tânără) i-au urmat predicile din perioada antiohiană şi constantinopolitană. Predica sa se axa în primul rând pe explicarea textului sacru, apoi pe instruirea poporului creştin în plan moral.

În al doilea rând, predica avea rolul de a arăta poporului semnificaţia profundă a sărbătorilor creştine şi a Sfintei Liturghii.

Potrivit formaţiei sale exegetice antiohiene, puţin înclinată spre speculaţie teologică, Sfântul Ioan Hrisostom interpretează textul scripturistic mai cu seamă din punct de vedere moral şi ascetic. Există predici exegetice la mai multe cărţi din Vechiul Testament (Facere, Psalmi, Prooroci) şi Noul Testament (Evangheliile după Matei şi Ioan, precum şi majoritatea epistolelor pauline).

Pe lângă acestea, opera Sfântului Ioan include şi omilii cu conţinut teologic, catehetic (Catehezele baptismale), moral, liturgic şi panegirice (cuvinte de laudă la sărbătorile sfinţilor).

Hirotonit în anul 398 de episcopul Teofil al Alexandriei pe scaunul din Constantinopol, Sfântul Ioan, prin rigoarea sa morală şi incapacitatea de a se adapta compromisurilor de la curtea imperială, devine repede incomod şi este destituit şi trimis în Bitinia, în urma unul sinod din anul 403, ţinut la Stejar.

Poporul din Constantinopol şi-a revendicat atunci cu mult aplomb ierarhul, iar autorităţile au fost constrânse să permită revenirea patriarhului în capitala imperiului.

Dar o cuvântare rostită împotriva împărătesei Eudoxia îi aduce episcopului Noii Rome un alt exil, mai aspru, într-un sat solitar şi inaccesibil din Armenia, Kukusos. Trei ani a rămas sfântul acolo, după care, pentru că exilatul reuşise să menţină legături cu prietenii din Antiohia şi Constantinopol, i s-a impus să se transfere la Pityus, o localitate de la marginea răsăriteană a Mării Negre. Extenuat din cauza drumului, Sfântul Ioan moare la 14 septembrie 407 la Comane, în Pont.

Sursă: Jean Chrisostome et Augustin, Charles Cannengiesser, "Relatările evanghelice despre Botezul lui Hristos şi riturile baptismale", Philippe de Roten, Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti