Omul a ajuns sa iubeasca cu masura, pe cine crede de cuviinta. Dar Scriptura nu cere sa iubim pe cine vrem, ci sa-i iubim si pe vrajmasi: "Sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blesteama, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44). Sunt cuvintele lui Hristos. Asadar, omul este pus in situatia fie de a implini ceea ce ii cere Hristos, si asa este crestin, fie de a nu le implini, ramanand lipsit de unirea cu El. Hristos nu cere sa-I admiram teoretic invatatura. Nu vrea sa fim uimiti de cuvintele Sale. Doreste sa le implinim. Iar ca sa nu credem ca ne cere ceva ce El nu face, spune: "Caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti".Lumea nu se poate schimba in bine fara iubirea vrajmasilor. Daca il urasti si tu pe cel ce te uraste, ura creste, insa, daca tu ii vei raspunde cu iubire celui ce uraste, acesta are toate sansele sa nu te urasca mai mult sau se poate intampla ca acesta sa-si schimbe sentimentele.Uneori ne spunem ca Dumnezeu nu are ochi pentru noi. Ca sunt semeni care nu au parte de atata ura din partea altora precum avem noi. Dar nu este important numarul celor ce vin cu rautatea asupra noastra, ci raspunsul nostru. Si e de ajuns sa raspundem cu rautate unui singur om, ca sa ne dam seama ca avem un suflet bolnav, caci numai cel bolnav raspunde rautatii cu rautate. Sfintii Parinti ne spun ca trebuie sa vedem in cel ce ne face rau, un doctor trimis de Dumnezeu, in sensul ca el ne ajuta sa ne vedem boala (caci daca el ne uraste si noi il uram - suntem bolnavi). Acesti Parinti merg mai departe si ne graiesc ca trebuie sa le multumim acestora, pentru ca datorita lor ne cunoastem boala, ca trebuie sa ne rugam pentru ei si sa primim cele ce vin de la ei ca pe niste leacuri trimise de Dumnezeu. Invatatura Sfintilor Parinti nu trebuie sa intre in conflict cu felul nostru de a gandi desavarsirea. Ceea ce trebuie sa retinem din invatatura lor e ca ura nu poate fi biruita cu ura, ci doar cu iubire.Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.
Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.
Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.